Zile de așteptare și de rău. Ce pot să fac? Nu pot să fac nimic. Pot să mă uit la filme proaste de dragoste și la Gilmore Girls și să mă simt ca în liceu, când mă uitam cu mama la același gen de filme în serile de weekend când eram acasă. Pot să citesc Teodor Dună și Charles Bukowski, pentru că ambii sunt niște băieți puternici, numai că în feluri diferite. Pot să mănânc doar citrice și biscuiți pentru câteva săptămâni și să nu ies din casă decât dacă este neapărată nevoie.

Pot să iubesc pisici pufoase și să sărbătoresc întoarcerea motanului Andrei din pribegie. Pot să plănuiesc un viitor mai viu.

Ieri dimineață vorbeam cu mama la telefon

- M-am trezit dimineață și am fost pe jos la Kaufland, prin ninsoare.

- Eu nu am fost nicăieri.

- Păi normal, de ce te-ai duce undeva dacă nu e zăpadă? Dacă nu ninge, stai în casă.

Logica ei imbatabilă. În concluzie, nu o să mai ies niciodată din casă, că ce rost are să ies?

Am chef să împletesc, să nu aprind niciodată lumina electrică și să nu mai fiu de sticlă.

Țandră e cuvântul meu preferat și aflu că e un regionalism bănățean. Credeam că e moldovenesc, am greșit. L-am adus cu mine de la Suhurlui. Unii au slană și ceapă, eu am un cuvânt jucăuș. Țandră țandră țandră.

- Te iubesc.

- Mulțumesc.

O țandră de nostalgie după un moment din fața blocului care s-ar fi potrivit perfect într-un film prost. Voiam să spun un film italian, m-am răzgândit. Unul dintre multele astfel de momente de pe vremea când nu găteam nimic altceva decât clătite și aveam oră de intrat în casă.

O grefă și o sacoșă roz. Cu pluta pe Dunăre.

Zilele astea mi-e dor de naivități. Mi le amintesc dându-mă în leagăn. Aș vrea să mi le amintesc citind cărți de critică literară, bând cafea la ibric, plimbându-mă înmănușată prin frig și nefăcând curățenie.

Cred că biblioteca publică mi-a declanșat nostalgia. Seamănă suspect de mult cu cea de la Galați și îmi dă sentimentul ăla de lume-cititoare-diversă pe care în București nu l-am avut, fiindcă luam cărți doar de la bibliotecile de studenți. Cărând un rucsac plin cu cărți, bineînțeles că am văzut din autobuz un băiet cu freză de em dag. Oare îi plăceau grefele?

Timpul, distanța și lipsa de comunicare.

Sunt un crocodil. Când eram mică și plângeam, mama îmi spunea că plâng cu lacrimi de crocodil. Eu habar nu aveam ce înseamnă asta și mă gândeam că atunci când sunt tristă, niște crocodili mici, care de obicei trăiesc în stomac, se urcă în ochii mei și plâng de acolo. Când am aflat că înseamnă că nu sunt tristă de-adevăratelea, m-am supărat foarte tare și am plâns. Cu lacrimi de crocodil, desigur.

În posesia mea se află o bicicletă despre care se spune că îi va cădea lanțul din moment în moment. Aștept cu interes.

Cea mai apropiată bibliotecă de școală are program de la 1. Mi se pare firesc, cine ar vrea să citească înainte de prânz? Poate să ți se facă rău și să mori dacă vezi cuvinte așa dimineață.

Ieri am văzut gara de nord într-un film și mi-a bătut un pic inima. Bărbatul a zis că mi-e dor de gara aia. Nu pot să neg, era gara libertății, mereu respiram fericită când o vedeam, indiferent de unde ajungeam acolo. Era gara din orașul unde am început să cresc mare, orașul unde am fugit prima dată de acasă, orașul unde am plătit prima chirie, unde am făcut prima dată ciorbă, unde m-am pierdut prima dată.

Lasă nostalgiile, fată. Mai sunt două ore și se deschide biblioteca din orașul unde le-ai învățat limba într-o lună, unde ai fost la revoluție cu metroul, unde ai trei pisici, un abonament la restaurant și unde bunica ta o să vină în vizită ca să vadă primul negru real din viața ei.

Aflu că am un nivel excepțional de italiană, spre deosebire de nivelul mai-degrabă-bun pe care-l aveam la începutul școlii. Mă îndoiesc. Acest nivel a fost dedus dintr-un test în care am fost întrebată care sunt zilele săptămânii, în ce lună cade ziua mea, ce muncesc, care e forma de passato prossimo a unor verbe, care sunt prepozițiile corecte în vreo cinci fraze și cum fac niște substantive la singular/plural. Sunt foarte excepțională la asta. Mă duc să port conversații academice cu italienii. Peste un timp o să dau și un test adevărat (tip cambridge/delf/goethe) care să-mi certifice talentul deosebit la această limbă minunată.

Ieri am fost la un concert gratis cu Spiritual Front, care suspectez că aici nu sunt o formație apreciată de neofolk, ci un fel de Holograf care cântă la ziua primarului și joi seara în club. Cu această ocazie am văzut primele pițipoance adevărate de aici. Le-am văzut e puțin spus, ființele astea îmblănite și dantelate s-au frecat de mine toată seara, într-o încercare proprie de dans rock. Surprinzător, nu se potriveau în peisaj.

Mi-e dor de un bar care să-mi placă și unde să mă cunosc cu barmanul și clienții – și care să nu fie la 2 ore distanță de casă, dar probabil cer prea mult, având în vedere că aproape orice e foarte departe de casă. În condițiile astea de locuire la capătul lumii, cultura mea se va îmbogăți simțitor, întrucât citesc o carte pe zi în cele minim 4 ore din viață pe care le petrec în mijloacele de transport. Tot în condițiile în care nu am un bar al meu, barul de la școală va fi subiectul unui experiment în care eu și doi colegi ne vom corecta cafeaua cu fiecare băutură posibilă, până le încercăm pe toate. Avem prea mult timp.

Din cauza unor misheard lyrics mă întreb destul de des cum se simte un pomelo. Suspectez că bine, fiindcă e mare și aromat. Suspectez că rău, fiindcă nu e un fruct așa iubit și fiindcă e mâncare. În fine, am ales până la urmă că să te simți un pomelo e ceva bun.

Până la vară o să mă transform într-o fată cu părul lung și cu mult mai multe rochii. Deocamdată m-am transformat într-o fată care își bea cafeaua fără zahăr și care ar prefera să asculte doar Laura Marling și Sabbath Assembly (care cântă muzica de venerație a unui cult ocult). Nu am de gând, însă, să mă transform într-o fată căreia nu-i place să meargă la concerte.

.

O să-mi aleg pentru la anul o facultate nouă și poate puțin mai serioasă. Nu foarte serioasă totuși, pentru că eu nu sunt capabilă să duc la capăt lucruri apretate. Una la care să nu mai studiez româna ca limbă străină, oricum, fiindcă chestia asta îmi răpește aproape orice plăcere de a merge la școlița de copii. Pe de altă parte, asta îmi lasă timp să aflu că la barul din fața școlii există zahăr aromat cu diverse arome ciudate, printre care și cea de sambuca sau să plănuiesc acțiuni anti-antifasciste.

În metrou e o reclamă în care zice că guvernul o să te ajute în viață ca studiile tale să poată continua la nesfârșit, la nesfârșit. Probabil nu o să mă ajute. Nici nu vreau, e un guvern urât care te păcălește că îți dă dreptul la viitor și de fapt îți dă dreptul la a termina facultatea plin de datorii. Nu, mulțumesc.

Mă întreb dacă pe vremea cozilor m-aș fi putut obișnui cu statul la ele. Deocamdată cel mai călcător-pe-nervi lucru este coada sau așteptatul într-un loc pentru un eveniment care durează mai puțin decât așteptarea în sine.

Dintre lucrurile domolitoare-de-nervi, amintim bomboanele rusești cu moccacino, mersul la manifestații cu metroul, pisicile cuminți și torcătoare, aerul rece de dimineață, pateul de curcan fabricat în Polonia pentru moldoveni , ajuns în Roma via România, berea artizanală în sticle frumoase, un bărbat al altcuiva care-și răsucește mustața, Laura Marling, cafeaua cu lapte, descifrarea tatuajelor de pe oameni, papucii mov de casă, baticul bunicii purtat drept eșarfă, soarele roman, un prezent simplu și impresionant care m-a cutremurat, pantalonii bărbatului purtați de mine, cașcavalul împletit, Hebosagil, muzica prin-mine-trecătoare chiar dacă-s obosită și bolnavă, cuvertura de pat în formă de pulover, dinozaurul din bibliotecă și pisicul mic și dungat al vecinei.

Când o să vină primăvara o să-mi cumpăr un balansoar pe care o să-l pun în curtea din spate și o să mă balansez cu el așa cum mi-am dorit întotdeauna.

Îmi place să mă tatuez, să mănânc clementine, să citesc și să stau pe plajă. Nu cred în anul nou care vine pe 1 ianuarie, dar nici a nu sărbători sărbătorile. Aș aprinde artificii tot timpul, dar am două cutii de pocnitori în dulap și nu le înțeleg.

Eu sărbătoresc revelionul weekendul ăsta, cu o zi frumoasă, pe jumătate camaraderească, pe jumătate cu un concert întunecos și industrial. Probabil până atunci nu o să mai am un braț amputat. Mi-e dor să am părul lung și să fac baloane.

Bestia mea favorită este caracatița. Caracatița nu este o bestie.

Când eram mică, alde mama aveau un mini-bar care întotdeauna mi s-a părut o țară a minunilor, plină cu licori colorate în sticle frumoase. Primul alcool pe care l-am băut vreodată a fost un lichior de ananas dintr-o sticlă, surpriză, în formă de ananas. Nu cred că am mai băut vreodată lichior de ananas de atunci, dacă stau bine să mă gândesc. Ar trebui să reîncep.

În clasa a XIa, una dintre cele mai interesante lucruri pe care le făceam la școală era să mă urc la ultimul etaj al unui bloc din apropiere, care dădea spre Dunăre, să stau pe o canapea dezafectată, să mă uit la apă, să mănânc pufuleți și să beau Tanita de ciocolată sau cafea (o dată am luat de caise, dar a fost o experiență traumatizantă pe care n-am mai repetat-o).

În primul an de facultate, aveam cantități impresionante de vodcă, obținute pe cale ilicită, și alte cantități, la fel de impresionante, de compot. Din aceste două ingrediente magice făceam vișinată/caisată/piersicată instant, utilizând metoda supercomplexă de a bea cam jumătate din conținutul borcanului și a-l înlocui cu vodcă, apoi a-l lăsa câteva zile în frigider.

Iarna asta o să lenevesc în casă cu pisicile tolănite pe fotolii și canapele și o să beau Sangue Morlacco. Pe spatele lui scrie că e un lichior de meditație, iar mie îmi place să meditez. Ăsta e planul. O să mă învelesc în pătura tip pulover, o să mă hrănesc cu clementine și o să meditez. Îmi place de sanguele ăsta morlac pentru că are o poveste frumoasă. Gabriele D’Annunzio l-a redenumit așa când s-au dus ei să cucearească Fiume, cică morlaccii ăștia erau o neînfricată populație dalmată – până atunci probabil că se numea Lichior de cireșe amare/marasche sau ceva în genul ăsta. Are poveste, are nume frumos, are referințe fasciste și literare, nu-i mai trebuie nimic, e perfect pentru mine. În plus, are gust bun, nu e foarte scump și se găsește destul de greu. Să bem pentru asta.

Aceasta este una dintre multele păsări care locuiesc pe perdeaua mea. Ele nu fac nimic altceva decât să stea pe crengi și să se uite afară la un peisaj pe jumătate frumos. În cinstea evenimentului prin care am obținut această perdea (adică o excursie spre un îndepărtat sanctuar al capitalismului, pe care o regret până în ziua de azi din cauza traficului infernal creat de toți oamenii care și-au dat seama că ieri era momentul cel mai potrivit să se deplaseze dintr-un loc în altul cu mașina, printre care și eu), deci în cinstea acestui minunat eveniment care e prea dincolo de paranteză ca să-și mai amintească cineva de el, am văzut un episod din Big Bang Theory de unde am aflat despre frica lui Sheldon de păsări (și depășirea acestei frici, bineînțeles). Întâmplător.

Salut, pasăre. Pari veselă.

Salut, Dina.

Să vedem cât vor rezista păsările astea în fața furiei celor patru pisici din această casă. Pentru trei dintre ele pot garanta că sunt rele – a patra pare cuminte și liniștită deocamdată.