Oblivionesse

Sunt la etajul opt. În zarea dreaptă se vede Casa Poporului. Urâtă clădire. Azi-noapte lumina jumătate de cer. De jos urcă sunetele fanfarei din Cișmigiu. Fanfara militară în frunte c-un tambur major lalala cu mustăcioară și cu penaj strălucitor. Așa înțelegeam eu, după capul meu, că tamburul major ăsta e vreo pasăre mascotă a fanfarei, care-și flutură penajul înaintea lor. Îl vedeam ca pe un fel de flamingo.

Fiecare casă are un suflet al ei. În casa asta mă văd studentă silitoare și visătoare, cumpărând cât de des pot cărți cu care să umplu biblioteca, iubind un bărbat cu părul lung. Cred că aici, cu Bucureștiul vechi la picioare, aș fi citit mult mai multă poezie. Aș fi avut mereu lapte pentru cafea, un platou cu fructe și un dulap plin cu alcooluri. Aș fi mers, poate, la concerte mai moi și aș fi dereticat mai des. Duminicile aș fi dormit până-n prânzul mare și apoi aș fi ieșit să mă plimb pe Calea Victoriei.

E mic aici. Loc numai de-o îmbrățișare.

București de apă, cu stații de metrou inundate, cu jgheaburi neîncăpătoare din care explodează apa, cu drumuri de noroi, cu bălți pe care nu le poți sări, cu nori negri și cu mine mergând liniștită prin ploaia violentă, cu puloverul violet ud până la piele și dincolo de ea.

București de apă cu mulți oameni foarte tineri și alcoolizați împletincindu-se pe aceleași străzi scurte și  întortocheate, cu baruri în care se dă meci în loc de rock, cu tocuri afundate în mocirlă și cu străini surprinzători de mulți.

București vechi cu pisica mea în bocanci frumoși și-n rochie înflorată, cu bertă pe cap și cu doruri. Există o singură pisică pe lume cu care poți să bei stejar și să râzi de poeții văcărești și pe această pisică am revăzut-o și am iubit-o aseară, ceea ce a fost bine.

București de nostalgie cu muzici de când stăteam în Galați și-mi imaginam cum o să fie când o să cresc mare și o să pot merge la concerte adevărate. Alternosferă cu versuri știute de prea mult timp, chiar și cele rusești, pe care le îngân probabil greșit. Eu probabil nu am fost acasă când băieții ăștia au devenit o formație străină foarte apreciată, cu sute de mii de milioane de oameni la concerte, toți doritori să mă calce în picioare și să mă facă să mor în chinuri.

București de după apă, cu dimineață liniștită pe terasă, cafea mare clinchetind din cuburile de gheață, frig, singurătate și bine. Dacă salată verde nu e, nimic nu e. Salata verde e un lucru pe care pot să-l mănânc doar la Roma. Debandada asta de aici mă face să-mi fie o țandră de dor de Roma mea.

Trebuia să vină momentul și pentru mine să vociferez indignată împotriva birocrației și funcționăriei, că doar om sunt. Acest moment a venit acum, aici, alături de noi. Iată-l.

M-am dus eu la Consulatul Italiei să consulesc, dimineață la prima oră, odată cu muncitorii care bormașineau întru gloria frăției româno-italiene. Eu și dosarul meu cu mii de acte legalizate, apostillate, traduse, trecute prin ciur și prin dârmon, deci eu mică și dosarul cam de trei ori cât mine am intrat împreună la niște tanti. Tanti românce. Le-am dat bună ziua, ele s-au uitat cu sictir la mine și au început să-mi răsfoiască actele cu parcimonie. Căutau vreo chichiță. Și una a găsit-o și mi-a zis, bucuroasă: Adeverința asta nu-i bună! O adeverință amărâtă dealtfel, de la liceu, care trebuia să demonstreze că n-am făcut eu diploma de bac acasă, la imprimantă. Păi de ce nu-i bună? Că nu-i bună ! Nu are numărul diplomei și al foii matricole trecute pe ea! Ei iaca! Păi sunt trecute pe diploma originală, pe care dealtfel ți-am adus-o! Nu, că trebuie trecute și pe adeverință. Că ăia de la Galați sunt niște incompetenți. Că știe ea, că odată au trimis chiar și o adeverință fără număr de înregistrare. Îți dai seama! Că nu se poate, nu o acceptă, să mă duc să iau alta. Ce bine. Am insistat și am insistat și până la urmă s-a înduplecat să îi arate adeverința și șăfului de birou, cică dacă el o acceptă e bine. Cică el e italian și rău, nu crede că o să o accepte. Șăful nu era. Am ieșit pe hol să-l aștept. Am citit juma de carte.

A venit Șăful. Acest șăf s-a dovedit a fi un italian în carne și oase care nu știu cum reușise, dar mirosea ca un bar italienesc dimineața, adică a cafea și produse de patiserie. Șăful a vorbit cu mine, mi-a povestit cum a făcut și el facultatea mea odată demult în paleolitic, ne-am mai conversat noi despre lucruri mărunte, așteptând să vină funcționăreasa cu adeverința pe care deja o budise pe nu știu unde. A venit femeia foc și pară, i-a arătat-o și a încercat să-l convingă cât de rea este. Nu a reușit. Șăful a zis că-i bună și frumoasă și că nici prin cap nu-i trece să mă trimită la Galați după alta. Imediat s-a pleoștit tanti. A fost chiar tristă. Cred că încă suferă. Păi normal. De ce să fie ușor când poate să fie greu?

Din această poveste tragem următoarele învățăminte:

1. Tantile sunt niște femei rele și acre cu care nu mai vreau să am niciodată de-a face

2. Șăfii sunt buni, miros frumos și stau la taclale cu omul simplu, din popor.

3. Dacă faci literele există șansele ca peste ani să devii șăf.

Am mai tras o învățătură azi din preajma Consulatului. Dacă pui una lângă alta o patiserie neaoșă cu cornuri la 1 leu 50 și o French Bakery tot cu cornuri, dar la 6 lei 50, lumea spălată și pieptănată va face coadă la French Bakery.

Am mai rămas și cu două nelămuriri:

1. De ce tantile îți vor răul și chițibușează ca să te chinuie?

2. De ce brutăria franțuzului nu se numește bulangerie, ci french bakery?

Tocmai a trecut prin fața blocului o căruță. Nu am văzut-o. I-am prins sunetul când încă era departe și am ascultat cântecul potcoavelor până când nu s-a auzit. Nu știu dacă e bine să trăiești într-un oraș unde trec căruțe pe stradă. Probabil că e bine să trăiești în orice oraș, sat și cătun unde ai o casă, un om, un animal, o pasăre sau o plantă care te face să te simți acasă.

Normal că mi-a trecut furia pe Galați, mai ales că mi s-a arătat noros și dezarmant. O casă plină cu frezii și iriși, cafea la ibric, răcoare. Aseară mama m-a învățat să croșetez. Se pare că știam doar să împletesc. Am croșetat o chestie urâtă, mov. A fost bine.

Bucureștiul de campanie electorală e urât. Abia am aflat că mersul de la Otopeni la Gară cu trenul se face prin pădure. Mi se pare bine. Am mâncat usturoi și icre cât pentru trei vieți. Am văzut oameni frumoși – aproape toți vor să plece peste mări și țări. Eu m-am pomenit că plec din întâmplare, nu știu cum e să plănuiești și să-ți dorești asta. Am trăit să văd cum un bar a fost înlocuit de o librărie. Am plâns pe stradă și un nene muncitor a venit să-mi ofere șervețele și covrigi. Covrigii sunt întotdeauna utili când ești trist. Nu poți niciodată să fii trist mâncând covrigul, știa nenea ce știa.

Azi plănuiesc să șăd în casă și să aștept ploaia. Ploaia o să vină. Eu o să mă uit la emisiuni cu proști la televizor și o să croșetez ca să treacă timpul. O să beau cafea cu lapte. O să fiu cuminte.

Mâine dimineață zbor spre București. Îmi place să zbor – mai ales începutul și sfârșitul călătoriei. Orașul privit de sus e foarte frumos. Roma de noapte e cât se poate de frumoasă, cu lumini până la orizont și cărări înstelate cât vezi cu ochii. Bucureștiul de noapte e mai mic și mai cuminte, cumva mai ordonat, surprinzător. Pe zi, când ajung aici văd marea, apoi orașul, apoi un hipodrom. Pe hipodrom mereu se antrenează câte cineva. Dincolo văd case moderne și triste, de carier bogat. Case xerox care nu fac parte din Bucureștiul meu.

Roma nun fa la stupida stasera. Ieri ai făcut pe frumoasa. Am stat câteva ore pe o terasă liniștită, ascunsă în verdeață. Bănci de lemn, mese mari de lemn, hamac, grădină, răcoare. Miros de iarbă și de apă. Pisici plimbărețe de curte. Bere artizanală roșie. Muzică în surdină. Comod și bun. Sunt atât de cuminte încât îmi doresc o Vespa sau un Fiat 500. Soarele e de vină.

Fuste rotitoare și nopți pierdute. Concerte nebune și un weekend la mare. O săptămână la Cluj. Oameni vechi și mai puțin vechi. Cotroceni, Kiseleff și Moșilor. Dunăre și seri pe bloc. Înghețată cu rom și stafide. Călătorii cu trenul și somn în paturi necunoscute. Lentoare și micul dejun în Centrul Vechi. Covrigi și iaurt. Mămăligă cu brânză.

Există o casă cu geamuri mari care dau spre pădure. Nu spre un drum, nu spre alte case, pur și simplu spre o pădure încâlcită, cu copaci diverși. E o casă albă, dar fără pereți zgrunțuroși. Arată ca și cum ar putea fi locuită de mine. Are chiar și lampă pentru citit, chiar și grădină în care te poți ocupa cu cultivarea plantelor și creșterea animalelor.

Nu o să merg niciodată să locuiesc acolo. Chiar dacă mi-e interzisă, mă bucură ideea că undeva pe lumea asta există o casă așa cum mi-o doresc. Sunt convinsă că există mai multe și asta n-a fost să fie a mea, mi s-a arătat doar așa, ca exemplu. O să cred până la proba contrarie că e bine să trăiești în pădure.

.

Nu vreți să citiți o poveste despre orașul pisicilor? Eu credeam că e satul pisicilor, că în traducerea italienească așa ne spune, dar dacă americanii zic că e oraș, oraș să fie.

.

O să stau cuminte și o să mă uit din nou la Twilight Zone.

E vară și am chef e să stau noaptea la o terasă în rochie, să mă bată puțin vântul și să beau alcool rece din pahar. Când eram mai mică și mai inocentă uram terasele din tot sufletul și făceam orice să conving oamenii cu care ies să stăm înăuntrul barurilor, dacă asta era posibil. Aveam senzația că la terasă stau numai oamenii de prost gust, cu tricou alb deasupra buricului și sutien negru, respectiv pantaloni trei sferturi suflecați și burtă de bere revărsată. Poate aveam dreptate și între timp am devenit o persoană de prost gust fără să-mi dau seama, sau poate am fost întotdeauna și atunci eram într-o perioadă de negare a propriei naturi – cert e că la terasă e bine și frumos, iar mie îmi place să șăd acolo.

Ieri seară am petrecut la un concert cu Dillinger Escape Plan într-un bar care mi-a adus aminte de Fabrica. Am văzut în sfârșit, după aproape un an, romanii care știu să se bucure și să sară la concerte. Până acum se ascunseseră foarte abil. Eu m-am bucurat, dar nu am sărit – asta pentru că nu sunt îndeajuns de încrezătoare în mine să fac sărituri de hardcore sau orice altă muzică care începe cu core, nici nu am băut multă bere, doar m-am uitat. Mi-a plăcut. A fost o veselie, o chitară spartă, o familie de fani pe scenă și tot așa, ca la ei.

Hap hap.