Oblivionesse

O oarecare îndoială cu uşor parfum paranoic se instalează şi în mintea mea. “Cine suntem, de unde venim, încontro ne îndreptăm?” sunt întrebări pe care ni le-am pus toţi la un moment dat. Dar zilele astea parcă mă bântuie, şi cineva încearcă să mi le readucă în atenţie cu orice preţ, ori de câte ori par a le uita.

Mie îmi plac distopiile. Cred că am mai zis asta. Cartea lui Saramago nu poate fi numită propriu distopie, căci e mai mult de atât. Nu o să-i zic nici parabolă. În plus, eu nu mă pricep încă la recenzii, denumiri, tehnici literare, citesc doar cu sufletul. Şi cu sufletul zic că impresionează şi pune pe gânduri, ceea ce ar trebui să facă orice carte care vrea să se considere bună.

Eu nu am încredere în cărţile premiate, pentru că de multe ori au fost dezamăgiri. Dar mă hrănesc cu poveşti, iar asta e una din cele care îmi va ţine de foame mult timp. Jose Saramago a reuşit ceva teribil aici, şi nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult.

Pe scurt, pe foarte scurt, aşa cum ţi-am povestit ţie Bătrânul şi marea, pentru că nu-mi place să povestesc cărţi, se vorbeşte despre o epidemie de orbire (numai că orbirea nu e neagră, ci albă, şi asta ar putea fi un simbol pe care nu mă hazardez să-l interpretez, pentru că abia peste câţiva ani voi putea să fac asta. Acum stau şi mă minunez în faţa unei cărţi frumoase, şi atât). Primii care orbesc sunt închişi într-un fost spital de nebuni, împreună cu familiile lor, suspecte că li se va întâmpla şi lor curând. Apoi e descrisă lumea orbilor închişi acolo, cu cele mai abjecte caracteristici umane scoase la iveală de acest handicap. Toate însuşirile oribile stau parcă la pândă în noi, aşteptând scuza de care să se agaţe pentru a se căţăra spre suprafaţă şi a sparge pojghiţa de educaţie conformistă ce ne obligă să ne comportăm frumos, sau cel puţin acceptabil de societate. Pe holurile în care aproape te scufunzi în dejecţii, puţini dintre oamenii loviţi de soartă îşi păstrează ceea ce popular numim caracter. Singura care nu orbeşte este o femeie, soţia doctorului care l-a consultat pe primul bărbat afectat de epidemie. Ea însă decide să ascundă acest lucru până spre sfârşit, când, după ce îl ucide pe şeful unei bande de orbi din alt salon, care pusese stăpânire pe mâncare (adusă de soldaţii puşi să supravegheze spitalul) , dă foc acelui salon (incediu care cuprinde tot spitalul) şi evadează. Dar evadarea este un cuvânt impropriu, întrucât după ce observă că soldaţii nu mai sunt la posturi, orbii realizează că epidemia a cuprins întreaga lume. În continuare, descrierea grotescă a spitalului se extinde asupra oraşului. Să folosim butonul de delete asupra societăţii.

Povestea e frumoasă pentru că ştim că în noi chiar există cele mai negre gânduri şi că suntem înclinaţi spre cele mai urâte fapte. Ţi-ai face nevoile pe coridor, ai mânca un iepure crud, ai dormi în excrementele tale,ai fura mâncarea sau femeia vecinului, te-ai prostitua pentru o bucată de pâine pe care acum n-o ai, dar dacă te văd vecinii? Ce o să creadă despre tine? Cum o să te privească pe casa scării sau în lift? Odată cu dispariţia simţului vederii, nu îţi mai pui astfel de probleme. Iar putoarea şi urâţenia abia aşteaptă să iasă din tine.

Şi poate că într-o lume a orbilor, cel mai îngrozitor e să fii singurul care vede. Soţia doctorului devine o eroină, dar nu una dintre super-femeile cu care ne-au obişnuit filmele, pentru că literatura nu se scrie la Hollywood.

E prima carte a lui Saramago pe care am citit-o şi nu va fi ultima. Îmi place şi stilul lui de a construi frazele, de a elimina linia de dialog şi de a amesteca persoanele, pe lângă faptul că povestea e superbă. O încadrăm la dionisiac, nu? Dar tot în primele locuri.

Pe tot parcursul lecturii m-am gândit cum ar arăta asta ca film. E una din puţinele cărţi care mi-au dat sezaţia că văd o peliculă, şi se pare că cineva a gândit ca mine. Apare la toamnă pentru oamenii de rând şi se numeşte Blindness, şi chiar sunt curioasă cum o să fie. A participat la Cannes şi a fost nominalizat la Palme d’Or, deci ar putea să fie si el frumos. Cred şi eu, cu o ideea ca asta.

Citeşte Eseu despre orbire. Mie mi-a plăcut, şi de obicei zic despre cărţi că sunt cel mult ok.

Ne plac distopiile pentru că au un sâmbure de adevăr. Iar lumea noastră parcă stă pe marginea prăpastiei şi ne ameninţă că o să se arunce, iar noi încercăm să ne oferim iluzia că trăim în piciorul care nu se bălăngăne deasupra hăului, ci în cel care stă frumos pe pământ.

P.S. (care este în afara subiectului dar trebuie să-ţi spun) : ieri am văzut un documentar despre roboţi. Ştii că mie îmi e frică de roboţi. Filmul ăsta mi-a accentuat frica, nu vreau să am de-a face cu ei, pentru că sunt prea deştepţi şi nu-i înţeleg. Mă sperie rău, iar un nene care era serios a zis că lumea în viitor va fi controlată de roboţi sau cyborgi, iar oamenii puri vor fi cel mult o subspecie. Eu îl cred. Dar poate n-o să trăiesc până atunci. Să nu te prind cu roboţi la mine în casă la bătrâneţe, da? Străbunicul n-a vorbit niciodată la telefon şi tot a murit. Eu vreau să fiu străbunica aia care n-a avut niciodată un robot şi tot a murit. Înţeles?

P.P.S. : Mi-e frică.