Oblivionesse

Am terminat şi jurnalul lui Jeni Acterian. Cam tot ce vroiam eu să aflu e sintetizat în fragmentul ăsta:

Întrebare: Mie mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada interbelică. Celor de atunci când le-ar fi plăcut să trăiască?

Răspunsul ei: ” Grecia antică începe să mă intereseze invers proporţional cu lipsa de interes care creşte în mine în ceea ce priveşte epoca actuală. Platitudinea vieţii pe care o duc, platitudinea epocii în mare, platitudinea vieţii în general, în toate epocile posibile, îmi dă un soi de exasperare aproape fizică. În aşa fel încât ar trebui să mă interesez tot atât de puţin de Grecia antică precum de vremurile actuale. Totuşi există o diferenţă între faptul trăit şi ceea ce rămâne… Nu fac prostia să spun că aş fi vrut să trăiesc pe vremea lui Pyrron sau Aristotel. Sunt convinsă că mi-ar fi fost la fel de rău, dacă nu mai mult. Distanţa anulează tot felul de realităţi dezagreabile şi poetizează epocile. Presupun, chiar sunt sigură, că în aproximativ o mie de ani epoca noastră va părea la fel de seducătoare precum îmi pare în prezent, prin aburul aşezat de secole, vremea lui Socrate. Îi avem pe Dostoievski şi pe Şestov, pe Huxley şi pe Wilde, pe Baudelaire şi Shelley, pe Greta Garbo şi Leslie Howard, Pe Bertrand Russel şi Poincare. Tot acest talmeş-balmeş – mult mai amestecat decât îl arăt eu – va face din epoca noastră ceva foarte interesant. Vor fi uitaţi Hitler şi Mussolini, ba mai rău, vor deveni probabil Napoleon şi Cezar, nişte fosile ale istoriei politice, va fi uitată mizeria vieţii sociale…”

Deci aşa.

În rest, o plictiseală contagioasă. Bine numită cartea “Jurnalul unei fete greu de mulţumit”. Examene pregătite în pripă şi luate cu brio, citit febril, prietenii, râs de complezenţă şi puţină, prea puţină iubire.

Mă fascinează faptul că tinerii interbelici, care acum bineînţeles sunt celebri, erau prieteni şi oameni ca şi noi. Doar că mult mai deştepţi. A, şi obsesia cu luciditatea. Era la modă în epocă. Ori să fii lucid, ori măcar să zici că eşti sau să-i caracterizezi pe alţii ca (nu) fiind. Am văzut-o la mulţi. Nu ştiu cine a lansat sintagma, dar au preluat-o de la un cap la altul toţi interbelicii. Care mai de care făcea paradă cu luciditatea lui, în epoca în care nu le-o cerea nimeni.

Toate peste toate, cred că lui Jeni i-ar părea rău că i-au publicat jurnalul. Tăiat şi cizelat, ar fi făcut o carte bună. Pasaje frumoase, geniale, deştepte, cum vreţi să le spuneţi, dar şi bucăţi de un total neinteres. Mie îmi pare rău pentru ea, si mi-e frică să mă regăsesc.