Oblivionesse

… dar cine îngână un cântec de dor? Păi cam toată lumea, având în veder că spre sfârşit aflăm că toate femeile sunt însărcinate.

Din cele două cărţi de Saramago (apropo, n-ar fi frumos să-l cheme Saramango?) pe care le-am citit, adică Pluta de piatră şi Eseu despre orbire, am învăţat următorul lucru: Jose înţelege căţeii. Chiar aşa, lumea ar trebui împărţită în două categorii: cei ce înţeleg căţeii şi cei ce nu; şi aşa cum se recomanda ca legionarii să se căsătorească cu legionare, şi cei cu afinităţi canine ar trebui să se constituie în grupuri/familii tinând cont şi de asta.

Întâi a fost Câinele lacrimilor, acum e Constant. Ei vin de nicăieri şi îţi aşază viaţa pe drumul spre fericire. Îţi sunt tovarăşi de drum, de singurătate, sau călăuze, iar inteligenţa lor o depăşeşte de multe ori pe a ta. Constant, de pildă, îi aduce împreună pe cei cinci protagonişti şi, aidoma Câinelui lacrimilor din Eseu despre orbire, nu are nevoie de mila oamenilor pentru a-şi găsi hrană şi adăpost. Eu mereu am crezut despre câini că sunt mult deasupra noastră, şi stau cu noi doar ca să ne ajute.

Ce mai aflăm? Că ideea unei Peninsule Iberice care se desparte de Europa e mult mai puţin înfricoşătoare decât o epidemie de orbire într-un oraş fără nume dintr-o ţară fără nume. Nu ştiu dacă asta a fost intenţia autorului, dar mie cartea mi s-a părut chiar amuzantă. E posibil să fi luat drept ironii chiar şi câteva care nu se încadrau în categoria asta, dar multe dintre ele erau evidente.

Nu ştiu dacă am descoperit toate sensurile din spatele poveştii ăsteia. Plus că eu nu cred în hermeneutică şi nici prea mult în simboluri, ci mai degrabă în interpretări personale şi diferite ferestre prin care se vede cartea. Eu am văzut nişte mituri reciclate (sună de rău, dar te asigur că-i de bine, îţi zice o persoană care a citit cu plăcere, de mai multe ori, Capul de zimbru al lui Voiculescu, şi care l-ar mai reciti) şi o acţiune împinsă în ireal într-atât încât să n-o consideri chiar fabuloasă. Supranaturalul devine normă şi interpretarea se face precum doreşti, cititorule.

Mie Pedro Orce mi s-a părut personajul cheie al romanului – cel singur, cel ales de câine, cel ce simte cum tremură pământul şi, în sfârşit, cel a cărui moarte pune punct poveştii şi pare semnalul care determină aşezarea lucrurilor pe făgaşul cel vechi, ce din obişnuinţă îl numim normalitate. Pedro conducea pluta de piatră (care era o barcă de piatră) şi bănuiesc că tot el a lăsat însărcinate femeile.

Deocamdată e pe locul II după Eseu despre Orbire. Am început însă Anul morţii lui Ricardo Reis şi m-a fermecat (numai primele 150 de pagini, atât am apucat în autobuzul Galaţi-Suhurlui).

P.S. Moment “Cartea din geantă” : Pentru prima dată, cineva care mergea la mine la ţară citea. Prima dată în 18 ani. Femei celebre – Marchiza de Montespan. E un început.