Oblivionesse

Titlul sună a Cioran, nu? Dar nu este, pentru că eu nu citesc Cioran. E Haruki Murakami, acest Paolo Coelho şi Mircea Cărtărescu al Orientului – nu mi-o lua în nume de rău, am avut o discuţie cu cineva pe tema acstui scriitor şi acel cineva îl detesta cumplit. Mie îmi place. Am citit cam tot ce s-a tradus la noi, în afară de “În căutarea oii fantastice” şi mi-au plăcut foarte mult. Cea mai dragă îmi e “Kafka pe malul mării” în care m-am regăsit în mare parte şi m-a impresionat, iar cea mai puţin dragă e “Iubita mea Sputnik” – nu pentru că tratează lesbianismul, nici pe departe, dar pur şi simplu nu mi-a plăcut. Prima pe care am citit-o a fost “La sud de graniţă, la vest de soare” şi mă bucur că am început cu ea, fiindcă mi-a deschis apetitul pentru autor

Acum am terminat “La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor”. Uite două pasaje care mi-au plăcut. N-au legătură neapărat cu sufletul cărţii, doar mi-au atras atenţia atunci. Nu-s filosofice sau aşa ceva, sunt doar mostre de stilul plăcut de a povesti al lui Murakami.

1)Am ieşit dintr-un magazin şi am încercat să opresc un taxi. Pentru că eram murdari, a trecut ceva timp până s-a îndurat unul să ne ia. Taximetristul era tânăr şi avea părul lung. Pe scaunul din stânga ţinea un radiocasetofon stereo. Cânta Police. I-am spus tare adresa şi m-am rezemat relaxat de spătarul banchetei.

-De ce sunteţi atât de murdari? ne întreabă şoferul, privindu-ne prin oglinda retrovizoare.

-Ne-am caftit pe ploaie, zise fata.

-Arătaţi îngrozitor, comentă el. Dumneata ai rana aia oribilă la gât…

-Ştiu, am zis.

-Nu-i nimic. Pe mine nu mă deranjează astfel de lucruri, zise el.

-Cum aşa? întrebă fata.

-Sunt tânăr, pasionat de rock şi nu iau decât pasageri dispuşi să asculte genul ăsta de muzică. Sunt de obicei murdari, dar nu mă sinchisesc eu de atâta lucru. Vă place Police?

-Bineînţeles.

-Şefii îmi tot spun că nu am voie să le pun asemenea muzică pasagerilor. Să-i las să asculte doar cântecele populare de la radio. Nu glumesc! Astea-s pretenţiile lor, dar mie nu-mi pasă. Police sunt cei mai tari. Nu mă satur de ei niciodată. Îmi place şi reggae. Vouă vă place?

-Da.

(…)

-Nu credeţi că peste vreo zece sau cincisprezece ani or să ne dea voie să le punem clienţilor muzică rock?

-Ar fi bine, am zis.

Nu credeam în sufletul meu că se va întâmpla vreodată aşa ceva. Au trecut mai bine de zece ani de când a murit Jim Morrison, dar n-am auzit niciodată Doors la vreun taxi. Lumea nu se schimbă cu una, cu două.

Îţi este clar de ce am pus paragraful ăsta, nu?

şi

2) După ce mi-a dat restul, s-a întors la mixerul lui. M-au impresionat şuruburile aranjate frumos, după mărimi, pe mai multe tăviţe. Păreau tare fericite.

Ei, cineva care spune despre nişte şuruburi că păreau fericite şi te face să-ţi placă imaginea asta merită citit.

Iar povestea e foarte frumoasă. Un basm, din alea de care avem cu toţii nevoie din când în când. Evident, şi cu o componentă sf-suprarealistă.

Îmi plac personajele lui Murakami. Îmi place stilul lui de a povesti. Îmi place cum se face porn în cărţile lui. Îmi place cum evadează din real. Tot.

Atât, că asta-i o carte care chiar nu poate fi povestită. Trebuie s-o citeşti.

p.s. (pentru tine) De asta aveam trei semne de carte. Erau la pasajele frumoase. Mulţumit?