Dar serios, după aproape trei luni în care singurele plimbări pe care le făceam erau din pat în fotoliu și din fotoliu la baie, îmi vine să fiu recunoscătoare pentru fiecare pas pe care-l fac și pentru fiecare dimineață în care mă trezesc fără să mă doară nimic. Mi se pare fantastic să pot mânca fără să mi se facă rău din cauza asta și să pot să mă mișc liberă.

Îh. Tare-i bine să fii sănătos. Tare-i bine să simți în mușchi tensiunea aia plăcută de după înot și să ai poftă de viață.

Am de gând să mușc din primăvara asta italiană. Am timp pentru toate și-mi place să mă trezesc dimineață. Și m-am uitat în jur și am văzut că toate erau bune.

I put my feet back on the ground. I am happy.

Of course I look beautiful. I am a princess and this is my tiara.

Eu sunt o prințesă care își permite să intre în casă pe geam, să umble prin centrul Romei cu fusta ruptă, să nu-i fie frică de locuri pustii și să se bucure de ce are orașul ăsta să-i dea.

Îh, mă cred nomadă și totuși îmi vine așa greu să mă obișnuiesc și să iau în stăpânire un oraș. Are dreptate bărbatul când zice că mă descurajez ușor. Primul instinct e să fug, abia apoi văd că nu e totul chiar așa de negru și că unele lucruri sunt mult mai bune decât unde voiam să fug. Cum poate să nu fie bine într-o casă cu patefon și cu o bombă pe post de bibelou? Nemulțumitului i se ia darul.

Sunt o fată. Trebuie să port mărțișor în piept și să îmi duc toate planurile la îndeplinire. Pe urmă să fac altele.

Secretariatul pentru străini al Sapienzei nu este disponibil în italiană, ci doar în engleză, franceză, germană și spaniolă. Asta înseamnă că tu le scrii în limbile astea, ei pun în google translate textul tău, apoi îți răspund în italiană și traduc ce ți-au scris prin aceeași metodă. Mă întreb de ce s-au limitat doar la astea 4 limbi și nu le-au pus pe toate cele oferite de google. În fond, de ce nu? Încep să mă conving că Italia chiar e tărâmul dolce vitei și că nimeni nu e calificat pentru nimic altceva decât a sta la tejghea și a bea cappuccino. M-am făcut o rea.

În rest, aproape nimic. Trebuie să trec din nou prin aceeași birocrație prin care am mai trecut o dată, plus încă alta nouă. Îmi pregătesc vestimentația pentru o ocazie specială și asta mă face să fiu mai liniștită și mai cuminte. Cu vestimentația respectivă plănuiesc să mă tăvălesc prin nisip la Ostia beach după ce ocazia trece cu bine.

Playfully ruffle my hair. Ieri am citit constituția. În fiecare zi mă întreb dacă nu mușc mai mult decât pot mesteca și de unde mi-a răsărit ideea asta cu dreptul. În fiecare zi îmi răspund că sunt o fată ambițioasă, nu mi-e frică de nimic și că poate o fi bună de ceva ideea, dacă a ieșit așa din neant.

Eja, eja, alala! Cred despre mine că mi-e bine și mi-e dor să fiu o fată studioasă. Mai cred că îmi place  să ascult cântece în rusă și în ucrainiană, să rostogolesc cuvinte noi pe limbă și să plănuiesc planuri.

Mi-ar plăcea să mă dau de trei ori peste cap și să devin o fată căreia îi place să se urce pe munți, să muncească din greu, să aibă cămăși în pătrățele, blugi tăiați, mânecile aproape mereu suflecate și părul dezordonat.

O să îmi satisfac nevoia de violență și o să învăț să nu mă mai descurajez ușor.

1. Mă deprim că am făcut literele și nu o să obțin nimic niciodată, nici măcar o singură dată cu facultatea asta, că nu vreau să mă mai fac profă de română și că singurul lucru care îmi mai place e să citesc. Cred că singurul lucru pe care l-am învățat la școala lor e că să citești cărți nu e nicidecum mare brânză. Nu mi-au zis-o ei, lor chiar le place chestia asta.

2. Mă interesez de facultăți, descopăr dreptul și masterul de mediere lingvistică și culturală. Mă bucur.

3. Mă panichez că habar nu am nimic despre drept și că trebuie să mă apuc imediat de învățat pentru admitere.

4. Mă duc la librărie și răsfoiesc niște cărți cu întrebări tip admitere și mă entuziasmez că nu sunt așa de grele.

5. Mă hotărăsc să dau la drept și la comunicare, plus la masterul de mediere și la ăla de traducător și să-mi aleg o facultate și un master. Surprinzător, aici nu intru în panică, ci chiar mă bucur că sunt așa multe și că în sfârșit o să am de învățat.

6. Aflu că trebuie să-mi legalizez, apostillez, birocratizez din nou o mulțime de acte. Mă gândesc cu groază că o să petrec sute de mii de ani pe la instituții.

7. Mă uit la taxe și văd că o să fiu muritoare de foame și o să trebuiască să-l căpușez pe bărbat pentru restul vieții mele, devenind o apărătoare a familiei tradiționale. Încep să plâng.

8. Aflu că pot obține o reducere de la taxe dacă sunt săracă. Fac un calcul și observ că sunt a doua cea mai săracă persoană posibilă, după tabelul lor. Mă bucur.

9. Descopăr că trebuie să-mi demonstrez sărăcia prin alte sute de mii de milioane de acte, iară de obținut din România. Mă obișnuiesc cu ideea că birocrația e la fel de regină în ambele țări.

10. Mă entuziasmez că există o bursă pe care o primești dacă ești așa de foarte sărac ca mine și că totuși o să pot să-mi cumpăr dulciuri fără să fiu a trophy wife (doar că fără principalele calități, cum ar fi frumușața și capacitatea de a purta haine color block roz).

În afară de faptul că sunt o nerușinată care le fură italienilor locurile de facultate la nesfârșit, la nesfârșit, citesc Amor Intellectualis, pe care o am de multă vreme, dar n-am cutezat să o deschid. Despre cartea asta, eu cred (sau sper) că Ion Vianu ne ascunde ceva și că tinerețea lui n-a fost toată numai lecturi și prosteli estete. Prea cu panaș. Vai, dar cât citeam eu, vai, dar ce prieteni intelectuali aveam, vai dar cum ne revoltam și ne duceam la prostituate, vai dar cum aveam iubiri inspirate din cărți și făceam câte o referință culturală în fiecare propoziție. O! Câtă cultură!

Probabil sunt eu rea și, pentru persoanele care încă mai prețuiesc despre sine faptul că le place să citească, e o carte minunată și crescătoare de stimă personală. O, dar vai, și mie îmi place să citesc, și mie îmi place să mă fut și să beau, și mie mi-au plăcut Craii de Curtea Veche. Înseamnă că sunt o intelectuală rasată. Mă voi tăvăli acum în propria cultură.

P.S. Voi ați observat că toți Intelectualii, dacă îi întrebi ce carte le place din literatura română, spun imediat Craii? Nu cumva să-ți placă altceva. Aia e Cartea!

Soarele sorea și păsărelele păsăreau. Eu aveam un bărbat care mă învăța cum să nu-mi fie frică de nimic. Sau, mă rog, aproape de nimic.

Trebuie să citesc Henry Miller pentru a nuștiucâta oară, să beau vin prost și whiskey bun, să îmi miroasă pielea a grepfruit și să învăț, după mulți ani de când mi-am rupt mâna din cauza asta, să fac tumba. Apoi, o să o alint pe pisica Cufi până începe să mă iubească. Așa să-mi ajute soarele.

.

La spital, o tanti asistentă bătrâioară se pregătea să îmi facă anestezie. Dezvelindu-mi brațul, se întâlnește cu un caracatiț colorat și mai mai să leșine. După ce își revine, afirmă: Quando ho visto il polpo, mi e venuto il colpo. Apoi cheamă tot restul personalului medical să-mi observe tatuajele în detaliu. M-au făcut să mă simt ca acasă.

Am o dorință deosebită de a înota, de a face 1000 de feluri de mâncare italienească, de a munci o muncă simplă și de-timp-ocupătoare, de a-mi cumpăra mai multe rochii, de a merge la dans și pe munte, de a tricota genți, de a mă juca scrabble și de a învăța rusește.

La Roma, viața este dramatică și emoționantă. După ce ne-au avertizat vreo săptămână că vine zăpada peste noi, în sfârșit a ajuns ieri la prânz și până la ora actuală s-au pus aproximativ 10 centimetri de zăpadă. Știți cum de fiecare dată când ninge la noi, autoritățile spun că nu-s pregătite? Aici e de 100 de ori mai palpitant. Nu se circulă cu mașina, autobuzele nu merg, nimeni nu a putut să ajungă la muncă, se oprește curentul, internetul, trenul, avionul, în general orice. Chiar și barurile și cluburile s-au închis aseară. Primarul ne sfătuiește să nu ieșim din casă.

Toți italienii sunt în stradă și fac poze: eu și zăpada, eu și mașina blocată de 5 cm de zăpadă, eu terifiat de Monstrul Alb. Noi am venit în ajutor cetățenilor, dând zăpada din curte și am făcând un om de zăpadă cu gură portocalie. Bine, nu e adevărat – Marian a dat zăpada din curte și eu am aruncat cu bulgări în el și am făcut omul de zăpadă cu un vecin, spre bucuria a doi copii care nu văzuseră niciodată așa ceva.

Șoc și groază! Emoție și dramă! Orașul e în genunchi! O să murim cu toții!

Eu vreau să mai ningă, nu m-am tăvălit suficient în zăpadă și nu am făcut suficiente urme pe deal.

- obsesia rotacizantă a romanilor, care dacă nu pun câte un r în fiecare cuvânt unde nu-și are locul, nu se simt bine – plus toate cuvintele lor stâlcite, care îmi sunt mai apropiate decât italiana pieptănată

- câteva cântece stupide, din rockul tip canțonetă italiană, pe care e garantat că voi țopăi, indiferent în ce abis al despresiei m-aș afla: Mi sento strano, Er cammerata, Marianna, Rose rosse dalle camicie nere, Come mai, Brigante se more, etc.

- cornul și cappuccinoul de dimineață

- tot de la cappuccino, mirosul de bar – adică de cafea și patiserie, care se simte din stradă

- pasiunea pentru fructele de mare și regele lor neîncununat, crevetele

- soarele de Roma, care știe el să cadă într-un fel anume

- Ostia de toamnă, cu apă suficient de caldă, dar cu turiști suficient de puțini

- Italo Calvino – Strada San Giovanni, cunoscută și drept cartea pe care am învățat cuvinte mai dificile în italiană, cu dicționarul în brațe – de fapt am învățat legumele, o grămadă de sinonime pentru gunoi și câteva soldățești

- tricoul cu Osteria da Angelino și denumirea vongole veraci (sunt niște scoici), care mie îmi sună ca ceva deosebit de fioros

- un roman despre Casapound

- o scară din Trastevere spre Gianicolo, pe timp de noapte și pustietate

- ideea că cea mai bună piță e aia care se mănâncă în stradă, de pe un carton așezat pe motorinul unui necunoscut

- descoperirea că Spiritual Front nu e o formație obscură de neofolk, ci niște unii care cântă un fel de pop-rock popular – tot de aici, pentru mine a fost o revelație să-l aud pe Simone vorbind în italiană, până atunci nu-l identificam cu vreo naționalitate, era așa, un nene care cântă în engleză și vorbește, logic, tot în engleză

- câteva concerte memorabile

- o șopârlă uscată la soare

- cărți la 50 de cenți

- bocancii cu flori, foarte mine și totodată foarte în spiritul italian

- conflictul etern și puternic dintre laziali și romaniști, care face un om grăbit să nu se urce în autobuz, dacă acesta are în geam steagul AS Roma

- voia de la stăpânire să port ochelari de soare iarna și să mă îmbrac cum doresc fără ca oamenii să ridice o sprânceană la mine (ba, cu cât sunt mai colorată, cu atât cei din jur sunt mai zâmbitori și mai prietenoși)

Nu mai știu. Deja am adunat un bagaj pe care nu pot să-l car și până plec o să mai strâng. Am fost cam furioasă pe Roma în ultimele săptămâni și am amenințat-o numai cu rele, dar cred că am exagerat puțin. Îmi pare rău, draga mea. Reîncep să mă bucur de tine și de relația noastră bolovănoasă.

Pentru că nimic nu se întâmplă, mai bine răspund la întrebări nepuse despre copilărie.

 1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?
Nu m-a poreclit nimeni nicicum, cred că eram un copil absolut plictisitor și care nu ieșea în evidență cu nimic. De fapt, mai nimeni de la bloc nu avea porecle. Mama îmi spunea Dia Păpădia când voia să mă iubească și Iță Găgăiță când plâgeam degeaba și de fapt trebuia să mă veselesc. Găgăiță ăsta, deși venea de la gărgăriță și era absolut inofensiv, pentru mine suna ca găgăuță și mă supăra foarte. Pe urmă, prin clasa a treia, aveam un caiet cu Opere în care mă semnam Thais Kiril. Fără Metodiu.

Când am crescut mai mare și m-am dus la liceu m-am poreclit singură Dina și așa am rămas până în ziua cea de azi.
2. Care este cea mai veche amintire?

Cea mai veche amintire e una pe care nu știu de unde am dobândit-o. Stăteam în bucătărie pe pat, aveam o cuvertură roșie prin care puteam să bag degetele, ca un fel de mileu, și mă jucam cu o păpușă aproape de aceeași mărime cu mine, îmbrăcată în rochie de mireasă. Mama curăța cartofi în balcon. La un moment dat, brusc, i-a căzut capul păpușii, iar eu am început să plâng și să-mi strâng bine capul, pentru că eram ferm convinsă că eu urmez. Când i-am povestit mamei amintirea asta, mi-a zis că nu am avut niciodată nici pat în bucătărie, nici păpușă mireasă, nici nu ține minte ca eu să mă fi jucat cu vreuna.

3. Dar cea mai frumoasă?

Eram la țară și ieșisem în drum după ploaie, cumva reușind să mă strecor din curte fără papucii mandatorii, și făceam căsuțe din pământ în mijlocul străzii. Astea se făceau așa: puneai pumnul jos și apoi, cu mâna cealaltă, bătuceai pământ ud deasupra lui. Așteptai să se usuce și apoi scoteai cu grijă pumnul, să nu dărâmi căsuța. În ziua aia le făceam cu Mădălina, o fată din vecini despre care bunica spunea că are păduchi și nu trebuie să mă joc cu ea niciodată. Eram foarte fericită fiindcă înfruntam toate pericolele posibile: puteam să mă înțep fiindcă nu aveam papuci, să mă calce vreo căruță sau mașină, să iau păduchi și să mă murdăresc.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Am avut o rață dintre multele rățuște pe care bunica la scotea la incubator în apartament la Galați, ca apoi să le ducă la țară. Rața asta mă alesese ea și venea după mine oriunde mă duceam. Nu îi pusesem nume, dar îmi plăcea de ea. Într-o zi o luasem afară, la copii, iar Mimi a călcat-o și și-a rupt piciorul. Am foarte plâns, nu am mai vorbit cu Mimi o săptămână, mama i-a pus o atelă, piciorul s-a vindecat, dar rața nu a mai vrut de atunci să vină după mine. Tot pățitu-i priceput.

În afară de ea, toate animalele de pe lume, căței, pisici, papagali, o prepeliță, o broască țestoasă, un arici. Gory stories: Broasca țestoasă murise de câteva săptămâni și noi o țineam în continuare în acvariu, pentru că mama decisese că nu a murit, ci hibernează, odată ce nu pute. Prepelița, care nu mai țin minte cum apăruse în viața noastră, a scăpat odată din colivie și zbrrr s-a lovit de colțul camerei, unde a lăsat o pată mare de sânge, pe care am păstrat-o o vreme, din lipsă de fonduri și timp pentru văruit.
5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Ce știu eu? Nu cred că prietenii aveau cine știe ce părere. Eram și noi acolo niște copii, ne înțelegeam bine cu toții, nu aveam ierarhie. Mă vedeau ca și cum aș fi fost o fată căreia îi plac cățeii, pentru că știu cel puțin 4-5 situații în care am fost ademenită să fac lucruri pe care nu le voiam cu o recompensă în căței (cel mai adesea, să ne furișăm în șantierul din spatele blocului, pe sub garduri, cu promisiunea că acolo sunt căței). Cu vecinii nu prea aveam relații, în afară de Baba Bunica de la parter, care ne primea la ea în casă și ne dădea dulciuri și apă.