Oblivionesse

M-am uitat aseară la Winter’s Bone, care e un film despre un cătun sălbatic adevărat. A fost un film frumos. Mă las ușor impresionată și nici măcar nu-mi place să mă uit la filme.

Mi-am tăiat două degete acum o săptămână și acum unul dintre ele s-a prins și ascunde puțin puroi sub piele, puroi pe care-mi place să-l apăs și să mă doară. Celălalt are o unghie tăiată în jumătate pe care, precum cu toții ne putem imagina și eu pot chiar executa, îmi place să o apăs și să mă doară. Când merg la înot se înmoaie pielea abia lipită, se dezlipește și flutură în apă. Apoi se prinde la loc într-o oarecare măsură. Până a doua zi. E o mână care cu timpul se va umple de cicatrici. Deja aveam două, astea doar se vor adăuga la colecție.

Îmi place să citesc Murakami chiar dacă e un clișeu să-l citești. E un băiat bun și moale și straniu.

Când o să-mi recapăt gustul pentru ceai, dacă asta se va întâmpla vreodată, o să am arome pentru fiecare autor preferat. E rău să nu-ți mai placă ceaiul și să nu mai poți bea nici măcar o ceașcă întreagă. Era un ritual frumos și mult mai divers decât cafeaua. Dacă s-ar întoarce, aș avea grijă să am cele mai bune ceaiuri și cele mai frumoase căni.

Niște frați se joacă afară și fata îi spune băiatului despre pisicii mei, pe care tocmai i-au vizitat și alintat: Vezi? Pisicii te iubesc. Chiar dacă nu te cunosc, ei te iubesc direct. Tu de ce nu ești ca pisicii?

Chiar așa.

Eu despre mine îmi doresc să fiu capabilă să port cercei, mulți cercei, frumoși cercei, handmade cercei, colorați cercei, cu pietre cercei, din plastilină cercei, din ață cercei, toate felurile de cercei pe care eu nu pot să-i pun în ureche niciodată nici măcar o singură dată pentru că ei sunt răi cu mine și îmi dau alergii. Ăia care nu-mi dau alergii desigur că sunt urâți sau plicticoși. Poate când o să fiu eu mare și bogată o să am un bijutier personal care să-mi bijutierească cercei din aur alb care să fie și frumoși și nici să nu-mi facă buba. Cel mai probabil nu.

Eu despre mine îmi mai doresc să trăiesc într-o casă aranjată și decorată de mine și de bărbat după capul nostru. Despre această casă sau măcar garsonieră îmi doresc să fie plină cu boxe ca să o putem umple cu muzică și să aibă o bucătărie cu ușă, ceea ce în ziua de azi nu se mai poartă din motive inexplicabile care șăd în lipsa dorinței și științei de a mai găti. Ea ar trebui să mai aibă tot felul de obiecte inutile și frumoase, printre care cărți și alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul oamenilor care nu locuiesc cu alte persoane.

Până atunci, pâine cu icre și veselie, că nu în fiecare zi sărbătorim eliberarea Italiei de fasciștii răi prin intermediul americanilor buni.

O să facem poze în poziție ducală în fața fiecărui monument fascist și nefascist din Roma, din Italia, din lume. Era să spun ducească. Nu știu adjectivul ăsta, sunt incompletă din punct de vedere al titlurilor nobiliare. Ducal. Sună mai demn.

Sunt incompletă din multe puncte de vedere, dar nu-i nimic, pentru că dacă mă simt foarte incompletă mă duc la mare și mă uit la valuri. Asta nu mă completează, doar mă face să nu mă mai deranjeze. Mă temeam că va deveni banală dacă o am așa de aproape, dar e la fel de frumoasă și de dragă ca atunci când îmi lua toată noaptea să ajung la ea. S-a întâmplat că niciodată n-am văzut apusul. O să-l văd. Cred că e mai puțin dramatic decât răsăritul clișeu după noaptea de petrecut, cu Ravel și cu cafea proastă la pahar de hârtie. Clișeu clișeu, dar mi-e dor de el.

STADIONUL National Lia Manoliu, Bulevardul Basarabia, garsoniera confort 2, 1964, 22 metri patrati mobilata, balcon frantuzesc, bloc rusesc, et 3/4, chicineta.

Atâta cosmopolitism pe 22 de metri pătrați. Orice om ar vrea să stea în această garsonieră, unde se întâlnesc atâtea civilizații. Urât cartier mai era ăla totuși, deși avea cele mai bune și interesante second handuri din oraș. Frumos cartier mai era ăla totuși.

Frumos oraș mai era Bucureștiul, totuși. Viu așa, în felul lui, cu tot cu forme fără fond și cu etape arse. Al meu oraș mai era Bucureștiul, totuși. Mi-a zis odată o femeie dragă că sunt mai frumoasă la București decât în orice altă parte și eu am crezut-o. Încă o cred.

Am un pliant care mă învață că Maligayang pagdating sa bahay aklatan înseamnă Bine ați venit în bibliotecă într-o limbă pe care nu o menționează și despre care internetul mă informează că e filipineză. Maligayang să fie atunci la toată lumea!

Maligayang la micul dejun de duminică, pe o terasă necunoscută, cu vin alb și tarte minuscule cu căpșuni și ananas. Acest mic dejun este atât de inutil încât e aproape frumos. Te face să te simți o pisică aristocrată, cred că mai ales din cauza tartelor care erau mai degrabă frumoase decât bune. Indigestie fericită!

Maligayang filipinezilor care împânziseră cartierul cu librăria Raido, care cred că se cheamă Nomentano, cu afișe foarte-foarte colorate despre cum există o casă numai și numai pentru filipinezi, care are apartamente pline cu filipinezi, unde poți închiria chiar și tu o cameră sau doar un pat dacă ești filipinez și vrei să stai alături de filipinezii tăi. M-am simțit discriminată.

Maligayang, deci. O nouă zi, o nouă chestie imparată.

Meteorologii de încredere împreună cu cei de neîncredere au decis că nu trebuie să mai existe nicio zi cu 100% soare până la sfârșitul lunii. Până la sfârșitul lumii. Vremea adevărată a decis să fie trollă și să trăiască sub un pod, așa că dimineața e soare și frumos, așa că toate fetele se îmbracă în rochiță fustiță bluziță. Imediat după ce fetele astea ies din casă îmbrăcate în diminutive, norul apare din negură bunget și aduce cu el ploaia frigul vântul deprimarea și meteosensibilitatea.

Prima mea rochie făcută la comandă va arăta ca prinsă de pe apă și asta mă bucură nespus. Asta mă bucură nesupus. O să fie alb cu mov. O să fie frumoasă. O să fie greșită.

Unul dintre pisicii mici și foarte pitici a făcut ochi. E negru. Celălalt mai așteaptă și nu vrea să accepte lumina în viața lui. Îl înțeleg. Lumina e rea. Întunericul e bun și cuminte și poți să te învelești în el ca într-o pătură, iar asta e minunat.

Eu scriu o carte urâtă și prea personală, doar pentru că am caiete frumoase și colorate, cu coperți tari și învelite în pânză, pe care nu merită să scrii liste de cumpărături sau teme la gramatică. O scriu cu un stilou de lemn și cu un pix de plastic. O scriu oriunde altundeva decât acasă. E o carte fără cea mai mică urmă de rădăcină, totuși cu pământ printre pagini. O să o termin și apoi o să o transform într-o carte adevărată, cu o poză nepotrivită pe copertă, cu exclamații entuziaste pe coperta a patra. O să o înnod încet și o să fie atât de neadevărată cât o să reușesc să o fac. Asta pentru că eu nu știu să fac rochii și nici măcar bijuterii.

În apropiere de casa mea sunt două stații de autobuz – una în fața unei mănăstiri de măicuțe claustre și una în fața unui atelier auto. Aia cu măicuțele e mai departe, așa că de obicei mă duc la cealaltă.

Azi-dimineață așteptam și eu autobuzul, ca o fată cuminte și proaspăt trezită din somn ce mă aflam. Și așteptam, și așteptam, și așteptam și în gol mă uitam. Pe sensul celălat trece un gras într-un gipan, care-mi zâmbește și îmi face cu ochiul. Eu mă încrunt la dânsul și-l uit. Peste vreun minut reapare pe sensul meu, făcându-mi semn să mă urc în mașină. Eu fac din cap că nu mă urc. El insistă, apoi oprește puțin mai în față și dă cu spatele la mine, ca să mă întrebe contrariat că de ce nu mă urc, aștept vreun client, sunt ocupată? De ce nu m-aș urca la el, chiar nu vreau, dar chiar mă roagă!

Eu îmi revin din contrariere și-i răspund umilă că nu sunt prostituată, doar aștept cu sufletul la gură autobuzul. El mai întreabă o dată dacă sigur nu vreau să merg cu el, mă asigură că ar fi atent cu mine și m-ar răsplăti pe măsură și, după ce îl refuz și de această dată, se oferă să mă conducă unde vreau să ajung, ca să nu mai fiu nevoită să aștept autobuzul.

În apărarea mea, menționez că mă prostituam într-o vestimentație foarte provocatoare, constând în niște pantaloni lungi negri, o bluză largă cu noduri marinărești desenate pe dânsa și un rucsac maro și urât în care aveam lucrurile de mers la sală. Sau poate obiectele mele de prostituată, că na, trebuie să fiu pregătită, cine știe unde mă prinde prostituția și n-am de toate la mine.

În concluzie, e foarte ușor să te prostituezi. Nu e nici măcar necesar să arăți cine știe ce sau să te îmbraci sexy. Trebuie doar să aștepți autobuzul, dimineața devreme, pe o stradă circulată. Dacă nimic nu merge, măcar știu că am o alternativă să câștig bani repede și ușor. Mă primește chiar și cu hainele de-acasă!

Aici există o mănăstire ortodoxă grecească în care se slujește în 4 limbi, inclusiv portugheza. Aș vrea să merg acolo, părea destul de frumos, chiar și fără slujba în limba mea preferată, care e un bonus neașteptat. Oare cântă și prohodul în portugheză? Vreau așa ceva! Prohodul e activitatea bisericească cea mai distractivă, pe care am făcut-o în aproape fiecare an, chiar dacă nu-s capabilă să fiu o creștină practicantă. E frumos.

.

Am aniversat un număr apreciabil de ani pentru niște oameni tineri cu stimatul domn, dragul domn, dar pentru că e prima dată când sărbătorim și noi nu ne pricepem la aniversări, am fost să ne tăvălim într-un câmp de mușețel, că atâta ne duce capul. A fost bine și am fotografiat o furnică mică mică dar înfiptă vasăzică, care căra un puf de păpădie uscat, mult mai mare decât ea. Eu vreau să fiu o furnică mică mică și să car niște cărți mult mai mari decât mine.

.

Nu-mi mai place carnea și încet dar sigur mă transform într-un omnivor prea selectiv, ceea ce mă sperie.

.

Scriu chestii random despre nimicuri din viața mea, ca atunci când eram mică. Îmi place acest lucru.